Cea mai bună cale de a vă juca jocul plâns nu mai plânge niciodată, chiar și lui Adele

Încercăm să atenuăm stigmatul plânsului, gândindu-ne cum este necesar, o funcție corporală asemănătoare cu apetele lacrimale. De aceea avem expresia "folosirea totul", ceea ce este un sfat destul de ciudat dacă îl gândiți pentru o clipă. Înmulțit în acel sentiment este noțiunea că eliberarea lacrimilor o va face mai bună. Dar Ad Vingerhoets, un expert în psihologia lacrimilor, spune că nu este așa de ușor.

În opinia lui, noi nu plângem pentru catharsis. Plângem pentru ajutor.

Răspunsurile la situații de rahat, din păcate, nu pot fi planificate, dar Vingerhoets nu înțelege de ce ar trebui să fie. Lacrimi, a spus el Invers, sunt un semnal pentru alții că suntem nevoie, așa că, ținând-o înapoi, teoretic, ar reține doar ajutorul. "Baza plângerii este un apel pentru ajutor", spune el. "Când suntem sugari, plângem pentru mâncare, căldură, grijă - plângem când suntem separați de mamele noastre. Aceasta este baza plângerii pe tot parcursul vieții."

Asta nu înseamnă că lacrimile sunt artefacte strict freudiane. La adulți, spune Vingerhoets, plânsul devine un semn de disconfort psihologic, nu fizic - și nu neapărat al nostru. "Noi nu plâng din ce în ce mai mult pentru propria noastră suferință, ci pentru alții. Uneori, noi plângem pentru ceea ce se întâmplă în lume. "Dar dacă plângem atunci când munca ne arde, în timpul unei dezbinări traumatizante sau ca răspuns la campaniile politice nebunești, un lucru rămâne același: Strigăm pentru că ne simțim neajutorați și vrem alții să știe.

Această afirmație este greu de dezacord, dar nu explică de ce plânsul - mai ales ca o activitate solo - se simte atât de bine. Nimeni nu aude că plângeți de puterea voastră atunci când sunteți singuri în duș, uitându-vă lacrimile voinice pe canal - nu? Vingerhoets nu este atât de sigur. "Asta chiar plânge singur?", Întreabă el. Chiar și atunci când nu este nimeni în jur, explică el, de obicei plângem cu cineva în minte și se simte bine numai atunci când ne permite să afectează situația fără speranță la îndemână. "Întrebarea nu ar trebui să fie plânge scuze ?" el spune. "Este mai mult o chestiune de pentru cine și în ce condiții ? "În opinia sa, ușurarea - sau o primejdie mai mare - depinde de modul în care sau dacă oamenii reacționează.

În esență, el sugerează că plânsul în duș nu ajută chiar dacă se pare că ar putea.

Plânsul se simte cel mai bine atunci când poate provoca un răspuns din partea persoanelor care pot ajuta. "Preferăm să plângem în general în prezența mamei noastre sau a partenerului nostru romantic, nu în prezența unor străini", spune Vingerhoets. "Mai ales la oamenii care sperăm să găsim o ureche și un confort." El se referă la studii care arată că studenții implicați în mod romantic plâng mult mai mult decât singuri și că oamenii singuri plâng, de fapt, mai puțin.

Se pare că ai nevoie de cineva să plângă la," el spune.

În general, nu este convins că plânsul strategic ar putea ajuta la evitarea afișării publice a labilității emoționale. De fapt, el nu este nici măcar sigur că acțiunea plânsului are un efect terapeutic, indicând cercetarea care arată că oamenii care pierd capacitatea de a plânge nu au nici o scădere în bunăstarea psihologică. "Oamenii se referă la catharsis și recuperare", spune el. "Nu pot exclude că așa este cazul, dar dacă are un efect pozitiv și că îl poți considera un fel de terapie? Nu. Am îndoieli.

Teoria lui Vingerhoets nu este incompatibilă cu ideea că plânsul este cathartic. Doar că el crede că catharsis se bazează pe reacțiile altora și nu pe capacitatea noastră de a plânge la comandă. Din păcate, acest lucru are efectul ironic de a ne face să ne simțim mai mult, nu mai puțin, neputincioși, dar dă credibilă vechii zicali că oamenii care au nevoie de oameni au tot norocul.